De dor

Ai plecat ca si ieri...si-o sa vii ca si maine. Ghemuita intr-un colt de camera, ma intristez de nefericirea mea si de cea a tuturor oamenilor nefericiti...totul parca are o alta dimensiune atunci cand nu esti langa mine, totul e mic si infiorator de ciudat. Lumea pare sa ma inghita in orice moment si nu vreau sa o las iar sa imi vada ochii tristi. Imi amintesc de pactul meu cu mine si cu viata. Nu l-am semnat niciodata, dar am speranta ca e valabil si fara semnatura...promisiunea mea catre mine si catre lume ca voi fi fericita si ca voi zambi in fiecare zi macar o data. Ne plasmuim tot felul de vise irealizabile si uneori incercam sa traim visele altora. De data asta, chiar mi-e frig si chiar mi-e frica de tot ce inseamna nefericire. Vreau sa merg pe strada si sa vad numai chipuri luminoase, nu mai vreau sa stiu ce e aia tristete. Am inchipuit cuvinte noi ca frustrare, pentru a ne da noua un alt motiv ca sa ne fie mila de noi sau de ei....de oricine, numai mila sa ne fie. Nimeni nu face nimic pentru nimeni, asa e cel mai simplu si mai convenabil pentru toti. Ne prefacem ca intelegem si ca ne e mila, si mergem mai departe.
Ai plecat ca si ieri....si-o sa vii ca si maine, iar eu ghemuita intr-un colt, de frica plecarii tale, ma gandesc la nefericirea mea si la nefericirea lumii...asta pana cand o sa vii tu si o sa ne gandim amandoi la cat de fericiti suntem ca ne-am regasit in mijlocul camerei.