Shhhh....

Shhhhhhhh....m-a cuprins un dor nebun de viata mea de copil....cand mi-era atat de usor sa ma trezesc dimineatza, si atat de usor sa adorm seara, cand pierdeam nopti de vara prin parcuri intunecate fara sa-mi fie frica de nimeni si de nimic, cand ma certam cu oricine, fara teama de a rani cu vreun cuvant, cand mi-era totul mult mai usor numai cu o mangaiere fara de pret a mamei, cand mirosea a clatite in bucatarie si mi-era cald si bine, cand orice mi-as fi pus pe mine era tot acelasi lucru, cand zilele erau toate la fel dar nu imi pasa ca acum, cand lumea mea era atat de mica si de stramta incat puteam aproape sa o ating si nici o clipa nu=mi doream sa fie mai mare; cand n-aveam notiunea timpului si a banului, cand traiam doar pentru a doua zi, fara sa ma gandesc nici o clipa la planuri. Mi-e dor sa mai pot sa ma incolacesc langa mama si sa ma mangaie interminabil pana adorm, sa ascult aceeasi melodie de zeci de ori fara sa ma plictisesc si sa citesc o carte intr-o noapte ca sa ii aflu finalul, mi-e dor sa nu imi fie frig sau cald cum imi e acum, sa mai am in față o mulțime de ani la care mi-e greu sa mă gandesc ca sunt prea multi, mi-e dor sa nu mai imi fie frica de moarte si de singurate, mi=e dor ca nimeni de langa mine sa nu fie batran, trist, inchis, timorat, frustrat...mi-e dor de mine cand eram copil.

De dor

Ai plecat ca si ieri...si-o sa vii ca si maine. Ghemuita intr-un colt de camera, ma intristez de nefericirea mea si de cea a tuturor oamenilor nefericiti...totul parca are o alta dimensiune atunci cand nu esti langa mine, totul e mic si infiorator de ciudat. Lumea pare sa ma inghita in orice moment si nu vreau sa o las iar sa imi vada ochii tristi. Imi amintesc de pactul meu cu mine si cu viata. Nu l-am semnat niciodata, dar am speranta ca e valabil si fara semnatura...promisiunea mea catre mine si catre lume ca voi fi fericita si ca voi zambi in fiecare zi macar o data. Ne plasmuim tot felul de vise irealizabile si uneori incercam sa traim visele altora. De data asta, chiar mi-e frig si chiar mi-e frica de tot ce inseamna nefericire. Vreau sa merg pe strada si sa vad numai chipuri luminoase, nu mai vreau sa stiu ce e aia tristete. Am inchipuit cuvinte noi ca frustrare, pentru a ne da noua un alt motiv ca sa ne fie mila de noi sau de ei....de oricine, numai mila sa ne fie. Nimeni nu face nimic pentru nimeni, asa e cel mai simplu si mai convenabil pentru toti. Ne prefacem ca intelegem si ca ne e mila, si mergem mai departe.
Ai plecat ca si ieri....si-o sa vii ca si maine, iar eu ghemuita intr-un colt, de frica plecarii tale, ma gandesc la nefericirea mea si la nefericirea lumii...asta pana cand o sa vii tu si o sa ne gandim amandoi la cat de fericiti suntem ca ne-am regasit in mijlocul camerei.

Lucruri simple si intrebari fara raspuns

Ma intreb de multe ori de cate povesti mai este nevoie in lume? De cate povesti mai avem nevoie fiecare, pentru a putea merge mai departe, in fiecare zi cu un nou suras pe buze si cu o noua speranta mijita in sufletul chel de atata lupta? Cati dintre noi sunt asa cum isi doresc sa fie si cati dintre noi nu isi vor gasi niciodata fericirea? Cate cuvinte mai trebuie spuse si cate suflete mai trebuiesc condamnate pentru a ne da seama ca viata noastra, a fiecaruia ar putea fi frumoasa fara o mie de artificii trecatoare si fara cuvinte grele aruncate in nestire in stanga si in dreapta? Cate intrebari fara raspuns vor mai fi aruncate in neantul nesfarsit al raspunsurilor nerostite? De ce ne este atat de greu sa acceptam ca iubirea este unicul numitor comun, ca sufletul nu-i asa dificil de impartit in atatea bucati in cate il poti imparti? Nu spunem aproape niciodata ce ne doare, ci gasim explicatii tampite, mult prea usor de dat si mult pre usor de ascultat, gen sunt nefericit pentru ca nu am bani, sau nu am cariera, sau nu am masina, sau nu am casa, sau nu am trup, sau nu am chip....de-adevaratelea problema este alta tot timpul...suntem tristi ca nu ne-am gasit iubirea, ca iubirea noastra nu ne-a gasit pe noi, ca ne e prea greu sa vorbim, ne e prea greu sa ascultam, ne e prea greu sa fim fericiti cu putin, ne e prea greu sa ne bucuram de un apus de soare sau de un rasarit, ne e prea greu sa ne bucuram de o inghetata dulce....De ce tot timpul ne ascundem de noi, de ceilalti, de lume, de viatza si de fericire? Avem tot timpul impresia ca mai avem un pic si ajungem acolo unde ne-am dorit, inca un pas, inca doi, inca unul si vom fi fericiti, si rar ne dam seama ca pasii astia...unul dupa altul, pe care ii facem tinandu-ne respiratia ca sa nu ne speriem fericirea, sunt de fapt pasii nostri catre un sfarist..care e mult prea posibil sa nu fie sfarsitul fericit.
Nimic nu ma umple de mai multa tristete si goliciune decat gandul ca totul se va termina la un moment dat, gandul asta imi da o continua neliniste si oricat de infricosator ar fi, cateodata ii multumesc, pentru ca gandul asta dureros de sfasietor ma face de multe ori sa fac lucruri care ma fac fericita. Stau de multe ori si ma gandesc ce ma face intr-adevar fericita si imi dau seama ca sunt lucruri mici si trecatoare.....glasul mamei mele, zambetul fratelui meu, sarutul iubitului meu. Nimic pe lumea asta nu este mai scump pentru mine decat lucrurile astea simple si trecatoare...

Bagajul

Zile in sir frumoase pana in adancimea lor, trec pe langa mine si prin mine si niciodata nu ma asteapta sa le prind, niciodata nu ma lasa sa ma gandesc la ele dinainte, vin dintr=o data, fara zgomot si fara nici o grimasa.
Se aseaza langa mine, la masa si beau din paharul meu si mananca din mancarea mea, si rad cu mine, plang cu mine si merg cu mine oriunde merg si eu. Peste tot sunt eu si cu zilele mele, si la sfarsit cand voi termina de mancat, de baut, de ras, de plans, de mers, de iubit, ma voi uita in mine si voi fi decat eu si cu zilele mele. Norocul meu cel mare este ca zilele mele sunt zile frumoase si dulci, cu cu miros cald si dulce al cafelei de dimineatza, cu soarele care imi bate tot timpul in geam, cu veri linistite si molcome, cu seri lucioase, cu pahare de vin rosu, cu oameni dragi si zambitori, cu vorbe frumoase, cu clipe fugare. Toate sunt zilele mele si le voi duce cu mine, in mine, pana la sfarsitul lor, pentru ca imi plac si pentru ca fara ele nu as putea niciodata sa merg mai departe.

te vreau

Te vreau iar... din nou si din nou,
Nu pe tine ci pe cel dinauntrul tau
Te vreau atat de mult si-atat de rau
Incat stiu tot timpul ca vei fi al meu

de multe ori

De multe ori mi-ar placea sa ma opresc pentru un timp din valtoarea ametitoare a vietii, din acest malaxor fericit sau nefericit care ma mesteca si ma amesteca cu tot ce vrea el si cu tot ce vreau eu. Mi-ar placea si cateodata o fac fara doar si poate. Ma ridic subtil sau poate prea brusc si incerc sa-mi imaginez lumea asa cum nu e...blanda si intelegatoare, cu puterea de a accepta sa te opresti si sa te intorci in pagina ta, sa stergi cu un simplu delete ceea ce ai gresit, sa mai adaugi un punct pe i sau o virgula sau trei puncte de suspensie...ce incerc sa spun? nici eu nu mai stiu, sau stiu si hai ca imi fac curajul sa o spun desi suna a cliseu...imi doresc sa traiesc o viata ca in filmele bune, o viata cu un final fericit sau poate si mai bine...o viata fara sfarsit, tinerete fara batranete si viata fara de moarte si cel mai important si mai frumos...o iubire ca in filme...o iubire duuuulce si fara de sfarsit cu o casa pe malul unui lac, unde ea picteaza si el o iubeste si ii aduce flori dimineata, unde ploaia ii prinde pe amandoi si ei nu alearga de ea, unde ei fac dragoste iar si iar in acelasi pat de unde dimineatza se vede un rasarit senzational.
De multe ori inchid ochii si imi imaginez toate astea, ca atunci cand ii deschid sa fiu sigura ca toate lucrurrile astea mi se vor intampla si mie!