Ploaia

A fost o zi in care ploaia mi-a soptit incet si ametitor la ureche, apoi tare din ce in ce mai tare, atat de tare incat pentru o saptamana n-am mai auzit decat rapaitul ei asurzitor si m-a udat atat de mult si de adanc incat imi simteam sufletul in mine cum se ineaca, se ineca inautrul meu iar eu il simteam cum moare si incercam sa-l trag afara, sa-l scot din mine si sa merg cu el pe'afara, sa-l scot din mine si sa-l usuc la soare, asa cum usuci o pereche de blugi. Dar nu era soare, nu erau stele, nu era nici vant care sa sufle asupra lui, era doar sufletul meu, scos din mine si aratat tuturor care vroiau sa-l vada....era insa prea tarziu...nu mai era nimeni acolo, plecasera toti cu soarele, cu stelele si cu vantul...Am ramas numai eu si cu ploaia!