Pe scenă

Mi-e mare sete, cred, de fericire.
Mi-e somn de dor si de iubire
Mă doare-n suflet de un cal salbatic,
De-un zbor prin lume, de un an sabatic.
Mi-e dor de mine, când eram copil.
Mi-e inima dementă şi sufletul umil.
Mi-e vocea îngheţătă şi ochii luminoşi
Mi-e mintea cam stricată şi paşii un pic sinuoşi.
Am iar mii de-ntrebări
Zvârlite-n patru zări.
Şi iar nu am răspunsuri,
Degeaba mi le susuri
Sufleor slab din culise
Pe scena mea de teatru luminile par stinse.
Şi rolu-mi pare slab, în replici se repetă.
Mă-nclin şi mă retrag, nici lumea nu-i perfectă.

Ziua în care am plecat la mare

Dacă ar fi într-o zi ca asta, să pun pe hârtie tot ce simt,
Pe hârtie, sigur, s-ar crea un război succint
Doar că îmi e teamă să scriu tot ce simt
Uneori mi-e frică gându-mi să-mi ascult,
Mai apoi mă bucur si apoi mă mint.
Și mor de mirare când mă uit in jur
Și mi-e teamă tâmpă cu sufletu-mi să nu fac sperjur.
Sufăr de procastinare, singura mea scăpare
Sigur e, să plec la mare!

De veghe

Azi noapte m-am trezit lucid de două, trei sau patru ori.
Când m-am uitat pe cer,  în loc de lună erau patru sori.
Prima data îmi gâlgâiau niste necuvinte ciudate pe cerul albastru al gurii
Ciudat este ca mi-au lasat pe pernă mirosul fericirii mai degraba decât cel al urii.
Mă aşteptam să mă doară mai rau necuvintele când ies afară.
Dar ca şi mine au şi ele nevoie de-o noapte de vară.
A doua oară mă uitam pe cer după stele căzătoare
În loc de asta erau agăţate de cer numai vise zburătoare.
Aproape toate visele cu aripi din întregul univers
Şi-au găsit azi noapte, pe cer, fiecare câte un sens.
A treia oară a fost despre noroc,
Când a fost vorba sus în cer, că fiecare e altcuiva soroc.
A patra a fost cea din care nu mai caut explicaţii.
Suntem născuţi să ne mirăm mereu, unii de alţii.
Şi-oricât de mult am crede că ne ştim pe noi sau pe altcineva,
Mai bine am adormi pe loc şi am începe a visa.

Luni dimineaţă.

Calea Victoriei, luni, de dimineaţă.
Bucureştiul mahmur se trezeşte la viaţă
În stânga jos, la picioarele lui 
O florăreasă vinde flori şi câteva gutui.
Spălat intens zilele astea, de ploi,
Oraşu-i curat, fără urmă de noroi.
Cu coada ochiului suprind între toţi şi toate,
De nicăieri apărută o dulce complicitate.
Un poliţist zâmbeşte florăresei cu gutui,
Probabil e artist adânc în sufletul lui.
Dâmboviţa îsi unduieşte trupul strălucitor
Dansul ei dă de furcă inimilor clădirilor.
Şi ca totul în dimineţa asta să fie triumfător,
Soarele îşi spală obrazul, zâmbind tuturor.