Pe scenă

Mi-e mare sete, cred, de fericire.
Mi-e somn de dor si de iubire
Mă doare-n suflet de un cal salbatic,
De-un zbor prin lume, de un an sabatic.
Mi-e dor de mine, când eram copil.
Mi-e inima dementă şi sufletul umil.
Mi-e vocea îngheţătă şi ochii luminoşi
Mi-e mintea cam stricată şi paşii un pic sinuoşi.
Am iar mii de-ntrebări
Zvârlite-n patru zări.
Şi iar nu am răspunsuri,
Degeaba mi le susuri
Sufleor slab din culise
Pe scena mea de teatru luminile par stinse.
Şi rolu-mi pare slab, în replici se repetă.
Mă-nclin şi mă retrag, nici lumea nu-i perfectă.

Ziua în care am plecat la mare

Dacă ar fi într-o zi ca asta, să pun pe hârtie tot ce simt,
Pe hârtie, sigur, s-ar crea un război succint
Doar că îmi e teamă să scriu tot ce simt
Uneori mi-e frică gându-mi să-mi ascult,
Mai apoi mă bucur si apoi mă mint.
Și mor de mirare când mă uit in jur
Și mi-e teamă tâmpă cu sufletu-mi să nu fac sperjur.
Sufăr de procastinare, singura mea scăpare
Sigur e, să plec la mare!

De veghe

Azi noapte m-am trezit lucid de două, trei sau patru ori.
Când m-am uitat pe cer,  în loc de lună erau patru sori.
Prima data îmi gâlgâiau niste necuvinte ciudate pe cerul albastru al gurii
Ciudat este ca mi-au lasat pe pernă mirosul fericirii mai degraba decât cel al urii.
Mă aşteptam să mă doară mai rau necuvintele când ies afară.
Dar ca şi mine au şi ele nevoie de-o noapte de vară.
A doua oară mă uitam pe cer după stele căzătoare
În loc de asta erau agăţate de cer numai vise zburătoare.
Aproape toate visele cu aripi din întregul univers
Şi-au găsit azi noapte, pe cer, fiecare câte un sens.
A treia oară a fost despre noroc,
Când a fost vorba sus în cer, că fiecare e altcuiva soroc.
A patra a fost cea din care nu mai caut explicaţii.
Suntem născuţi să ne mirăm mereu, unii de alţii.
Şi-oricât de mult am crede că ne ştim pe noi sau pe altcineva,
Mai bine am adormi pe loc şi am începe a visa.

Luni dimineaţă.

Calea Victoriei, luni, de dimineaţă.
Bucureştiul mahmur se trezeşte la viaţă
În stânga jos, la picioarele lui 
O florăreasă vinde flori şi câteva gutui.
Spălat intens zilele astea, de ploi,
Oraşu-i curat, fără urmă de noroi.
Cu coada ochiului suprind între toţi şi toate,
De nicăieri apărută o dulce complicitate.
Un poliţist zâmbeşte florăresei cu gutui,
Probabil e artist adânc în sufletul lui.
Dâmboviţa îsi unduieşte trupul strălucitor
Dansul ei dă de furcă inimilor clădirilor.
Şi ca totul în dimineţa asta să fie triumfător,
Soarele îşi spală obrazul, zâmbind tuturor. 

Vicii

Unii oameni, cateodata se lasa de fumat
Altii mai tot timpul de baut.
Cea mai mare parte a lor, se pun pe tacut.
Dintr-o data, din greseala, isi traiesc prezentul ca pe un scut.
Fara sa vrea, sau poate cu stiinta, li se face frica chiar si de trecut.
In ei incep sa curga ploi din acelea mocanesti,
Tot ei incep sa uite ca au crezut in povesti.
Oamenii se aseaza confortabil in cutia de chibrituri
Si se prefac ca uita ca au mai mult de sase simturi.
O parte din ei se prefac tot timpul ca sunt altcineva.
Iar restul par sa uite ca ce-a inceput se termina undeva.
Alearga ca apucatii in susul si in josul strazilor.
Asteapta ultimul moment cand se va trage cortina,
Ca sa isi incepa pledoaria cu de ce sau a cui a fost vina.
Eu zic sa nu ne mai lasam nici de fumat, nici de baut.
Si mai ales, nicicand sa nu ne punem pe tacut!

Oricui

Colorează-mi sufletul cu albastru infinit,
Şi visează-mi marea cam pe la răsărit,
Afuriseşte-mi demonii şi fă-i de negăsit.
Cântă-mi tu povestea cu finalul fericit
Pictează-mi tabloul în minte împietrit
Crede-mi tu în oameni până la sfârşit.
Şi ascultă-mi stelele
Dansând cu ielele
Şi zâmbeşte-mi şoaptele
Răzvrăteşte-mi faptele.
Şi mai roagă luna
Să fie ea nuna.
Zboară-mi necredinţa,
Înalţă-mi fiinţa.
Şi explică-mi tu
Din ce-i făcut sufletul.
Şterge-mi cu oceanul
Lacrima şi-aleanul.
Sădeşte-mi chiar pe chip
Un zâmbet din nisip.
Şi mai adu-mi tu aminte
Ce zace sub necuvinte.

42015

Câteodată e prea devreme
Să fie prea târziu
Mai tot timpul sunt dileme
Altfel, de n-ar fi, ar fi prea pustiu
Sunt multe dacă şi de ce-uri,
Aproape toţi gândim în rateuri.
Nici poezia nu mai e ce pare,
E înşiruire de cuvinte şucare.
Decenţa, adevărul au devenit vulgare,
Oamenii maşini de facut prostii şi alea materiale.

Ne mai oprim şi ne mirăm de cum am ajuns
De parcă dacă facem asta ar fi de ajuns.
Amânăm fericirea cu o dată ulterioară,
Poate că mâine, mai târziu sau poate diseară.
Cu siguranţă maximă este la vară.
La vară îti faci vreme ca să fii ceea ce eşti.
În restul zilelor trăieşti doar din poveşti.
Înşiri pe viaţa ta şiraguri de ore
Deschizi şi închizi cutii de Pandore.
Speranţa râde ca proasta singură în cutie
Nu are prietenii cu Minciună şi cu Trufie.

Până acum nimic nu e ce n-a mai fost
E ca şi cum ştim totul pe de rost.
Deci hai să ne privim din nou în ochii minţii
Când pierdem noi cîştigă ipocriţii.

Neterminată

Căci, pentru că şi deoarece, câteodată obosesc să merg drept înainte
Şi atunci spre nelămurirea mea finală
Şi a celor din jur iniţială,
O iau agale pe cărări  cu lavă fiebinte.

Câteodată, în ultimul timp parcă mai des
Mă apuc şi fac lucruri fără înţeles.
Întotdeauna le fac făţiş, la adăpostul nopţii
Ca şi cum parcă nu am de ales.
 
Câteodată las câte-o poezie neterminată

Nimicuri

Printre rezoluţii, gânduri sau soluţii
Printre citate sau sfaturi deşucheate
Ba printre nămeţi sau oameni desueţi.
Te-aprinzi, te-alinţi când crezi că unii-s sfinţi.
Fugi pe după soare şi nu te dezminţi.
Îţi faci mii de vise ce-ţi par prea cuminţi,
Renunţi la ele şi îţi ieşi din minţi.
Sortezi din amintiri
Le ascunzi în priviri 
Şi mergi mai departe
Te îndrepţi spre marea noapte.
Mai crezi în unicorni?
La ce visezi când dormi?
Tu te mai uiţi la lună?
Prea multe răspunsuri fără întrebări
Prea multe priviri rămase fără zări.
Multe curcubee, puţine culori.
Multe vorbe goale şi multe erori.   

In Piata Amzei

Azi am intalnit un caine bolnav si trei oameni tristi,
Am impresia, sau poate-i real, ca doi dintre ei au fost ceva artisti.
Azi Bucurestiul mi-a parut atemporal
In Piata Amzei parea a nu avea loc nici un scandal.
Si tot azi, am plans de cel mult doua ori
Cel putin o data pentru tristetea mea
Si-a doua pentru tristetea cladirilor.
Azi mi s-a parut lumea un pic mai mult inghesuita.
Mai bine asa decat sa para decrepita.
Si chiar daca povestea e trista, e chiar povestea mea de azi, un pic Cioran-eistă.