Imi tremura mintea si trupul deopotriva, si nu e de fericire si nici de tristete ci doar de oboseala, o oboseala a sufletului meu, care parca a alergat neancetat in ultimii ani fara a-si lua nici o pauza. Ne despartim unul de altul de parca ne-am cunoaste de-o saptamana....doi straini...asa cum ne-am cunoscut asa ne si despartim....doi necunoscuti care au mancat doua sandvisuri pe-o banca, unul langa altul...ne despartim fara cuvinte si fara priviri, cu reprosuri si cu pareri de rau, pur si simplu trenul pe care l=am asteptat impreuna nu a venit si plecam mai departe pe cate un drum separat, de parca am uitat ca speram ca trenul ala sa ne duca spre o destinatie comuna.
Aruncam de-a valma amintirile, vorbele, suspinele, si dragostea noastra intr-o discutie fara noima, care nu este nici a mea nici a ta. Speram ca ne va fi mai bine despartiti decat ne-a fost impreuna, incercam sa ne refacem restul de viata, ca si cum am aduna niste cioburi sparte din oglinda in care ne-am uitat pana acum decat amandoi, lipim cu superglue cioburile ramase, in speranta ca oglinda refacuta asa, doar cu imaginea unuia dintre noi va fi mai puternica decat oglinda in care eram amandoi.
Fara noima vorbesc intr-una cu mine insami si incerc sa imi spun ca viata mea va avea un nou inceput si poate un nou sfarsit fara tine.
