De toamnă

Ne-ndepartăm doi câte doi
De toate visele ce parcă ieri păreau a fi în toi.
Ne-nsingurăm prea dependenţi de simplul noi
Şi aşteptăm ceea ce pare a fi o zi de joi.
Ne regretăm întotdeauna pe semeţii noi
Şi căutăm ceea ce n-am găsit în unul, în perfectul doi.
Ne mai zâmbim, ne mai iertăm, ne mai dansăm în ploi
Şi ne minţim tot timpul că de nu-i azi, e sigur joi.
Ne tragem peste pleoape cerul încropit de nori
Şi ne dormim iar visul de dulci cuceritori.

.....

Între mine şi tine e o lume colorată,
Între cer şi pământ e apă şi piatră
Totuşi cu toţii trăim între noi,
Ne iubim complicat între pace şi război.

Între soare şi lună e iubire nebună,
Între mare şi nisip e veşnic o furtună.
Totuşi, uneori trăim doar în noi.
Visăm în absenţa măreţului doi.

Între dragoste şi ură e o linie subţire,
Adevăr şi minciună te rănesc în neştire.
Totuşi, uneori mai dansăm şi în ploi
Adormim suspinând cu iubirea vâlvătai.

Între mine şi tine e o lume întreagă,
Între mine şi lume cine să-nţeleagă?
Totuşi, suntem noi şi mai e şi pământul.
Ne-om duce cu toţi unde ne suflă vântul.

Spicuiri

Deci, despre ce e vorba în viaţă?
M-apuc eu să mă întreb chiar marţi de dimineaţă.
Aş fi putut să fac asta de luni
Dar cred că pân-acum aş fi ajuns chiar la nebuni.

Pe zi am cel puţin vreo trei/patru dileme
Fiecare conţine verbul "a te teme".
In general ne temem să trăim
Şi mai tot timpul ne temem să vorbim.

Mai des decât am crede, ne temem să dorim,
Mai rar decât aş vrea, să ne înfăptuim.
În rest ne obişnuim cu vorbe goale
Ne compromitem zile în şir cu protocoale.

Dar tu promite-mi mie, cum promit poetii
Că 'om despecetlui misterul vieţii
Cel mai târziu la ceasul 6 al dimineţii.

Cioburi

Pe dinăuntru mă dezintegrez în mii de cioburi colorate
Pe dinafară în şoaptele absurde de stânga, de dreapta şi de centru.
Nu mai pot să fiu de partea nimănui, nici măcar de-a mea.
Nimicul  şi nimicurile au din ce în ce mai mult sens.

Nonsens în sensul vieţii.

Mă uit la lume cu un ochi închis,
Şi la mine cu amândoi
Poate aşa e mai puţin ciudată decât mi se pare,
Sau mai puţin rea sau mai puţin eu.
Sau mai puţin ea şi mai puţin şi eu.

Norocul meu e că cioburile din mine sunt şlefuite
Câte un pic de mare, câte un pic de ocean şi mai mult de unele clipe.
Dacă n-ar fi aşa nu s-ar mai povesti iar eu aş fi zgâriată de dinăuntru până afară.
Sublimitatea tristeţii cucereşte din nou temporalitatea fericiririi
Iar noi ne iubim succint cu toţii sau unul cu altul
Până când adevărurile ni se scurg de pe buze sau din ochi şi se ciocnesc spargându-se în cioburi colorate.

Scrieri pe zid

Ar trebui sa ma opresc sa cred,

In adevar
Sa ma opresc sa zic ce simt,
Mai bine mint
Sa-mi sterg din minte vorba"dor",
Poate asa ar fi usor.

Ar trebui sa-mi fie simpla necredinta,
Sa pot sa-mi scot din suflet neputinta,
Sa-mi mistui jocurile vietii
In focul alb al diminetii.

Ar trebui sa pot sa ard muteste
Aproape toata dragostea ce ma orbeste.
Si doar asa cred, as putea
Sa-mi vad apoi de viata mea.

Pe scenă

Mi-e mare sete, cred, de fericire.
Mi-e somn de dor si de iubire
Mă doare-n suflet de un cal salbatic,
De-un zbor prin lume, de un an sabatic.
Mi-e dor de mine, când eram copil.
Mi-e inima dementă şi sufletul umil.
Mi-e vocea îngheţătă şi ochii luminoşi
Mi-e mintea cam stricată şi paşii un pic sinuoşi.
Am iar mii de-ntrebări
Zvârlite-n patru zări.
Şi iar nu am răspunsuri,
Degeaba mi le susuri
Sufleor slab din culise
Pe scena mea de teatru luminile par stinse.
Şi rolu-mi pare slab, în replici se repetă.
Mă-nclin şi mă retrag, nici lumea nu-i perfectă.

Ziua în care am plecat la mare

Dacă ar fi într-o zi ca asta, să pun pe hârtie tot ce simt,
Pe hârtie, sigur, s-ar crea un război succint
Doar că îmi e teamă să scriu tot ce simt
Uneori mi-e frică gându-mi să-mi ascult,
Mai apoi mă bucur si apoi mă mint.
Și mor de mirare când mă uit in jur
Și mi-e teamă tâmpă cu sufletu-mi să nu fac sperjur.
Sufăr de procastinare, singura mea scăpare
Sigur e, să plec la mare!